La fel ca orice meșter executant, un proiectant poate fi foarte deosebit în ceea ce privește instrumentele ei. Unul întâlnește artiști cu idei extrem de specifice despre elementele de bază ale desenului, cum ar fi creionul care este cel mai bine, ce hârtie va funcționa și chiar ce ștergător să folosească.
Astăzi, majoritatea ștergătoarelor sunt fabricate din cauciuc vulcanizat, care este pe bază de latex. (Persoanele care sunt alergice la latex pot găsi unele magazii de cauciuc „fără cauciuc” din latex în magazinele de materiale de artă.) Cel mai popular tip de ștergătoare pentru artiști este ștergătorul frământat (fabricat și din latex / cauciuc), care este de obicei gri și foarte flexibil, permițând ștergerea să dureze mai mult. De asemenea, se topește înapoi și nu se prăbușește, ceea ce permite unui artist să mențină suprafața desenului mai aproape și mai puțin predispus la deteriorare.
Primele ștergătoare (comercializate în 1770 de un inginer englez numit Edward Nairne) au fost realizate din cauciuc netratat, care, ca produs natural, s-a uscat și s-a deteriorat relativ rapid. Vulcanizarea, un proces care implică încălzirea cauciucului împreună cu un element de stabilizare cum ar fi sulful, a făcut ca cauciucul să fie mai raft stabil.
Privind înapoi, sertarele au folosit părțile moi ale pâinii pentru a șterge marcajele făcute din plumb, grafit, cretă și creion. Noțiunea nu este atât de nebună - pâinea era disponibilă cu ușurință (cu excepția poate pentru cei mai înfometați dintre artiști), iar când vine vorba de ștergerea mărcilor, singurul lucru important este strict fizic: componenta de ștergere trebuie să fie compusă din molecule mai lipicioase decât moleculele suprafeței de desen astfel încât materialul de marcare să fie scos de pe suprafață și să adere la radier.
Pe o notă asociată, un producător japonez produce ștergătoare care au formă de pâine: